There's a way out.

You fall.
You look up: "Should I go on or should I give up?"
You pray for a sign.
You don't get it.
What's the next step?

Decide to go on. Life is not made for giving up.

What do you choose?

"The rest of your life is a long time and the rest of your life starts right now."

I choose to believe. I choose to be a dreamer. They say "Why be a dreamer and not be realistic? After all, things aren't like you dream them to be". It's true, they aren't, but if I don't have my dreams, what do I have then? And, maybe, my belief will help create my dreams.

Taking small risks.

Sunt fericită. Şi mândră. De mine.
De curând am făcut un lucru ce nu mulţi l-ar face. Cunoscându-mă pe mine, mi-a trebuit ceva curaj, dar l-am făcut. Nu va duce la ceva concret, însă a schimbat ceva în mine. M-a schimbat pe mine.

"The fear of being laughed at makes cowards of us all."
This time, I wasn't a coward.

Wine that fills the cup of silence.

Music is wine that fills the cup of silence.

Tuturor ne place muzica. Toţi ascultăm muzică, indiferent de vârstă, naţionalitate etc., dar, în special, indiferent de preferinţe.
Cu toate acestea, fiecare percepe muzica în felul lui.
Mie, însă, îmi este greu să exprim în cuvinte ce este muzica pentru mine. Posibil fiindcă o percep mai mult decât ca ceva ce ascult în fiecare zi.
Este o alinare.. pentru sufletul meu, pentru mintea mea şi pentru corpul meu.
Dacă la început puneam accent mult pe versuri, acum pun mai mult accent pe muzica în sine, pe ce aud în spatele versurilor. Motiv pentru care ador să aud o chitară, o vioară, un pian în spate, orice instrument.
Mă face fericită. Mă face să zâmbesc. Dacă ascult dimineaţa când mă trezesc One Republic - Good life sau The Script - For the first time (de exemplu) , am o zi excelentă. Pur şi simplu.. mă înviorează.
Din păcate..cam atât. Ceva care se simte atât de adînc în suflet, dar care reuşeşte să străbată întreaga fiinţă cu fiecare sunet.. nu poate fi exprimat în cuvinte.

În final, 2 lucruri:
1. Never take my music away.
2. “Music speaks what cannot be expressed, soothes the mind and gives it rest, heals the heart and makes it whole, flows from heaven to the soul.”

If I could

If I could, I would erase everything.
De ce nu există un mic buton în creieraş, "delete", pe care să-l folosim când vrem să ştergem pentru totdeauna o amintire? Şi nu mă interesează ce am învăţat sau nu din acea amintire. Nu mai vreau acea amintire! Vreau delete, vreau erase, vreau "bye-bye" forever and ever, Amen!
Damn you, brain!

Prima leapşă

Nu obişnuiesc să iau leapşa, dar pe aceasta chiar nu am putut să o refuz. O iau de la nimic, dar, la fel ca ea, prefer să fac un top al serialelor şi nu al filmelor. I'm a big fan of tv-shows!

- Supernatural - cine mă cunoaşte ştie că sunt o mică.. da.., ce naiba, maniacă, a acestui serial. Am văzut sezoanele de vreo 4 ori şi încă mă uit la el cu acelaşi entuziasm din sezonul 1, acum fiind la sezonul 6 (urmează).
- One Tree Hill - cel mai valoros lucru pe care l-am luat de la OTH este muzica. Gusturile mele s-au schimbat radical de când am văzut primul sezon, acum 3 ani.
- The O.C. - pur şi simplu fiindcă a fost primul serial care mi-a plăcut, motiv pentru care l-am văzut cap coadă, bineînţeles, şi care m-a "introdus" în lumea serialelor. Încă mă mai uit la un episod oarecare când am 40 de minute libere.
- Friends/Two and a half men - se înţelege de ce
- CSI New York - ador serialele cu crimă, investigaţii etc etc. Când mai apuc la televizor, mă mai uit şi la Criminal Minds, NCIS, DAR..CSI NY, rămâne my first love. Nici măcar CSI Miami nu m-a atras..am ajuns la concluzia că de vină sunt personajele-actorii, nu subiectul. Probabil şi fiindcă îmi place Gary Sinise (CSI NY).
- Prison Break - oho, cât de mult mi-a plăcut. Primul serial din viaţa mea la care chiar am simţit nevoia de nişte pastile pentru inimă (Cel puţin la primele 2 sezoane). Următorul serial la care am simţit aproape aceeaşi adrenalină ca la PB a fost 24. Bun serial, dar mai am sezoane la el.
- What I like about you - nu ştiu câţi au auzit de el, e comedie,cu Amanda Bynes. A fost foarte bun, mi-a plăcut mult.

Alte seriale la care mă uit: The Vampire Diaries( ăsta chiar e bun! it's worth it!) Gossip Girl, 90210.
Seriale la care trebuie să recuperez şi sunt pe lista de aşteptare: House M.D., Bones

Şi mai sunt şi alte seriale, cu siguranţă (!), întrucât sunt o mică (mare?) maniacă în privinţa lor, dar nu-mi vin în cap în acest moment. Dar pe cele mai importante, le-am enumerat.

Amintiri distruse

Vorbeam adineauri cu o persoană pe care am cunoscut-o într-o tabără, vorbeam de facultate..dar a adus vorba şi de tabăra respectivă.
A fost o săptămână frumoasă,memorabilă. Ce rău mi-a părut când s-a terminat.
Dar acum nu mai pot să-mi amintesc aşa de ea. Oricât aş încerca, oricât mi-aş zice că atunci a fost atunci şi acum e acum şi că atunci nu era cum e acum.. nu pot. E prea mult.
Singurul lucru de care îmi pare rău nu este că acum este acum,că anumite evenimente s-au întâmplat şi că există. A încetat să mai îmi pese. Dar îmi pare rău şi este dureros faptul că nişte amintiri frumoase au devenit cenuşă şi niciodată nu vor mai putea fi privite ca înainte.

Când vine noaptea

Înainte îmi plăcea noaptea, îmi plăcea când era întuneric. Îmi dădea un sentiment de linişte şi de pace.
Azi nu. Azi am ajuns să mă sperii când vine noaptea. Simt că mă sufocă. Gândurile mă acaparează. Măcar de ar fi gânduri bune, care să-mi facă bine. Dar nu, nici vorbă de aşa ceva.
Gândurile mi-au devenit coşmarul "de noapte cu noapte".

P.S.: Ce dor îmi este de un somn bun..

Trust is a lie.

În fiecare zi, învăţăm ceva. Din experienţe bune, din experienţe urâte.
După mine, cele învăţate din experienţele urâte trebuie păstrate în minte cel mai mult. Ca să nu se mai repete.
Ce am învăţat eu în ultima perioadă? Sau mai bine zis, ce am "re-învăţat", de parcă primele dăţi nu m-am ars deloc. * a se observa sarcasmul * Să nu mă mai încred în toţi proştii.
Gata, nene, îmi bag .......... "lentila în ochi". Mi-am stabilit frumos persoanele cu care pot vorbi despre lucruri mai personale, în care să am încredere şi alea rămân. În rest, o să învăţ să tac şi să mă abţin şi nu mai las toţi proştii să intre în viaţa mea personală.

Life goes on

E ciudat.
Ieri erai a lui, azi nu mai eşti.
Ieri îi ştiai programul, azi nu i-l mai ştii.
Ieri îţi zicea cât de frumoasă eşti, azi te priveşti în oglindă şi îţi zici tu singură.
Ieri îl sunai de 3-4 ori, azi te abţii să nu-l mai suni.
E ciudat cum în 24 de ore ţi se schimbă o parte din viaţă.

Întoarcere în timp

Mă uitam adineauri la un filmuleţ despre Marian Cozma şi moartea lui. Un an şi patru zile de când acest suflet s-a dus.
Şi mi-am amintit. Mi-am amintit cât de afectată am fost anul trecut când s-a întâmplat. Poate părea ciudat..de ce m-ar afecta atât de mult? Păi, este simplu: un om nevinovat şi de valoare a fost ucis mişeleşte. Dar pentru mine, cuvântul magic este "sportiv".
Am un deosebit respect pentru cei care sunt sportivi adevăraţi, pasionaţi de jocul lor, pătrunşi în pasiunea lor, dedicaţi sportului pe care îl practică. Iar dacă este şi handbal..deja m-au "cucerit". Fiindcă iubesc handbalul, am frânturi de amintiri de la 7 ani când mergeam cu ai mei la Floreasca, în fiecare weekend, la meciuri de handbal; jumătate din meci eu dormeam, aveam doar 7 ani, ce puteam înţelege din pase, din încurajări, din goluri. Dar tot mergând de-a lungul anilor.. am fost "afectată", ca să zic aşa, de sindromul sportului. Faptul că şi eu am făcut sport (culmea, volei, nu handbal) , cu cantonamente şi antrenamente pe vârfuri de munte, că jucam în turnee.. asta e o altă "problemă". Nu mai spun că,atunci când intru într-o sală de sport, unde un meci de handbal sau de volei din Divizia A este pe cale de a fi disputat..şi când aud jucătorii încurajându-se,suporterii strigând, e ciudat..mă simt de parcă intru într-o lume magică. Acela esta raiul meu. Sportul, prin definiţie, dar numai pentru cei care apreciează şi înţeleg esenţa..este curat, este pur.
Ce ne mai chinuiam noi făcând broscuţe pe un deal, în zăpadă până la genunchi, unde nu ştiai dacă e groapă, dacă e denivelat, dacă, dacă şi dacă. Şi cât îl mai înjuram noi pe dom' profesor, cu cele două antrenamente ale lui pe zi. Sau când făceam 5-6 ture de deal, urcând, coborând, urcând, coborând etc. ( a nu se uita frumoasa zăpadă de mai sus ). Ploua torenţial,dar ce..pe dom profesor îl interesa că eram fete şi aveam doar 15 ani? Nu, în niciun caz! La antrenament cu noi, în mocirlă!
Doamne, CÂT de chinuiţi am fost în acele cantonamente. Dar, Doamne..CÂT de MULT aş vrea să mă întorc acolo. Cât am plâns în momentele în care cedam, cât blestemam, cât îl uram pe dom profesor..dar cât de mult îi mulţumesc pentru acele săptămîni. Aceste lucruri m-au schimbat, sportul m-a schimbat şi mi-a "dat" 3 sferturi din mentalitatea mea.
Amintiri frumoase care vor fi întotdeauna păstrate în sufletul şi mintea mea.

Ce urăsc.

Urăsc este un cuvânt puternic. Nu-mi place să-l folosesc, prefer simplu "nu-mi place".
În schimb, când vine vorba de următorul lucru, "urăsc" este verbul de bază, în sinonimie cu "detest".
Urăsc să fiu contrazisă când ştiu că eu am dreptate!
Băi,nene, eu înţeleg că omul vrea să-şi exprime punctul de vedere, dar când vede că mai mult de 2 persoane îl contrazic, atunci ceva e în neregulă. Eu înţeleg "Batman, Batman!", dar totuşi!
Oricum, sunt un adevărat vulcan când cineva mă contrazice, îmi zice ceva lipsit total de logică ş.a.m.d. Poate mai greşesc şi eu, nu zic nu, că nah. În schimb, atunci când nu sunt sigură de ceva, îi întreb şi pe alţii..iar dacă mai mult de o persoană îmi dă dreptate, atunci mă simt îndreptăţită să ripostez.
Poate e un defect, calitate nu ştiu dacă e. În schimb, nu-mi place să tac. Dacă sunt contrazisă, ca să zic aşa, chiar dacă e vorba de un lucru mic,mic,fără importanţă, e foarte greu să stau în banca mea. Probabil mă "răzbun" pentru anii de liceu.
Dar un lucru e sigur. Nu sunt nici bătută-n cap. Când ştiu că eu greşesc şi altcineva are dreptate..nene, o recunosc! Şi i-o spun şi frumos în faţă.